Cine este omul fără credință?

În esență, pentru mine, viața nu se poate rezuma doar la stabilirea unui set de obiective pe care să alegem să le urmăm orbește și doar la nivel de conținut. Dincolo de goana după atingerea de obiective mai mult sau mai puțin de natură materială, există profunzimi existențiale care se cer a fi decriptate. Fiecare om are propria sa cheie de decriptare precum și, resursele necesare pentru a o face.
Cine este omul fără de credință? De unde vine? Încotro se îndreaptă el? Care este sursa sa de energie? De unde își procură forța de a înfrunta viața împreună cu toate provocările sale? Cum își explică ceea ce știința nu reușește să încadreze în nicio paradigmă științifică? Cum poate recunoaște miracolele dacă nu crede în ele? Cum își poate permite să simtă energia creatoare dacă nu își deschide sufletul în fața acesteia? Cum să primească lumina în viața sa dacă porțile de intrare sunt ferecate? Repet, cine este omul fără de credință?....
Un biet orb care pășește prin viață la întâmplare, fără sens și fără direcție. Un suflet rătăcit care se agață de repere materiale pentru a-și asigura supraviețuirea. Un cerșetor de iubire nedeclarat întrucât este mult prea orgolios să recunoască cele mai profunde nevoi ale sale. Un amnezic deoarece nu își amintește cine este cu adevărat, până și chipul propriului suflet îi este confuz. Un necunoscător într-ale vieții nuanțe, ignorându-și simțămintele și încrezându-se orbește în raționamente explicative ale unor fenomene naturale, însă total necuprinzătoare în raport cu magnitudinea universului. Și un nerecunoscător Sursei creatoare, celei care ne-a dăruit viața cu scopul de a ne desăvârși spiritual.
Sunt convinsă că acest mic discurs este posibil să fi deranjat câteva suflete dintre cele care s-au regăsit în descrierea de mai sus. Îmi asum acest risc cu toată responsabilitatea. Însă, nu aceasta a fost intenția mea. Nu mi-am propus să incomodez pe nimeni. În schimb mi-am propus să vă provoc să vă adresați întrebări esențiale, să căutați în interiorul dumneavoastră răspunsuri concludente, să vă lăsați ghidați mai mult de suflet decât de minte, mai ales că supunem atenției subiectul „CREDINȚEI”.
Vorbim despre un subiect nu foarte ușor de abordat și greu de cuprins în simple cuvinte. Credința nu se raționalizează, credința se simte în adâncul inimii noastre. Izvorul credinței provine de la o așa adâncime sufletească încât omul se poate chiar speria de intensitatea trăirilor aferente. Poate că acesta este și motivul pentru care omul evită atât de mult să intre în contact cu Sine și cu Dumnezeu. Deși, nu ar trebui. Acolo unde există credință, există lumină. Acolo unde lumina este prezentă, dispar frânturile obscure ale personalității umane, dizolvându-se în lumină. Acolo unde există credință, există iubire nemărginită și acceptare necondiționată. Acolo unde există credință, există speranța unei vieți mai bune. Și o viață mai bună este o viață mai frumoasă în ansamblul ei, plină de bucuria de a fi și de a o trăi în iubire și dăruire.