Ne temem să trăim cu adevărat pentru că ne este teamă de suferință

Venim în această lume cu inima deschisă spre tot ceea ce ne oferă, experiențe de viață mai mult sau mai puțin plăcute, oportunități nelimitate de a fi și de a experimenta situații, trăiri, emoții, sentimente, filozofii de viață, credințe, relații, ș.a.m.d.. Pe parcurs, lucrurile se mai schimbă în sensul în care deschiderea inițială  își mai pierde din amplitudine, devenind din ce în ce mai mică, uneori chiar aproape nulă.
 Ce produce schimbarea? Ce ne face să ne închidem în propria carapace precum o broscuță țestoasă ce încearcă să fugă din calea unui potențial pericol? Sau, ce ne determină să ne creăm propria întemnițare, având grijă în mod sistematic să refuzăm noi experiențe de viață, noi persoane, noi sentimente sau noi trăiri?
Oricât de vastă ar fi lista întrebărilor, există un singur răspuns. Frica! Sau, puteți să îi spuneți „teama”. Probabil că, în spiritul interogativ de mai sus,  deja vă întrebați „Frica sau Teama de ce anume?”.
Vă propun un mic exercițiu. Imaginați-vă că vă aflati în parc. Vremea însorită vă încurajează să vă plimbați relaxați, debordând de o energie frumoasă și pozitivă. Dintr-o dată, starea vremii se schimbă. Cerul se întunecă brusc. Vântul se intensifică. Ploaia nu întârzie să își facă simțită prezența. Cum vă face să vă simțiți această schimbare a vremii? Oare vă veți continua plimbarea la fel de relaxați, bucurându-vă de senzațiile pe care picăturile de ploaie le lasă pe pielea dumneavoastră? Sau, veți fugi înfrigurați din calea ploii pentru a vă adăposti?
Totul depinde de opțiunea personală a fiecăruia dintre dumneavoastră. Unele persoane vor găsi în această experiență plăcere și entuziasm, în timp ce altele o vor percepe ca fiind disconfortabilă, provocându-le repulsie. Poate că primii au amintiri plăcute despre experiența mersului prin ploaie iar ceilalți nu își amintesc decât faptul că s-au ales cu o pneumonie serioasă. Sau, unii dintre ei nici nu au experimentat vreodată mersul prin ploaie și le este teamă de această nouă experiență. Întrebarea care se impune de la sine este „De unde aceste diferențe de percepție a aceleiași situații?”
Deși pare un clișeu, răspunsul îl va găsi fiecare dintre dumneavoastră în propria istorie de viață. Până la urmă, subiectivismul își spune cuvântul în orice situație. Toți am avut parte de experiențe de viață mai mult sau mai puțin pozitive. Cele negative, însă, ne-au oferit cele mai prețioase lecții de viață. Unii dintre noi au deprins învățăturile aferente, alții nu. Cei din urmă, vor mai repeta „cursul” într-o formă asemănătoare până când vor fi învățat lecția.  Poate că unii oameni s-au maturizat emoțional mai repede decât ceilalți, sau dimpotrivă. Probabil că, viteza cu care maturitatea noastră emoțională se întâmplă are o relevanță mai redusă decât însăși realizarea acesteia, întrucât acesta îmi pare a fi  obiectivul.
Ceea ce este cert este că experimentarea unor situații de viață dureroase ne face să fim mai precauți, dacă nu chiar opaci  în fața vieții.  Scopul? Bineînțeles că vorbim despre evitarea durerii sau a repetării acesteia. În toată această ecuație îi lăsăm deoparte pe cei dependenți de stări negative precum victimizarea, nefericirea sau durerea. Despre dependența de nefericire vom dezbate mai târziu. Revenind la sursa fricii, raționamentul pare a fi „Mă feresc de trăirea unor experiențe noi de viață ( situații , relații, evenimente, etc. ) din teama de a nu retrăi vreuna dintre suferințele din trecut!” Și pentru că această temere este direct proporțională cu intensitatea cu care am resimțit suferința, practic în funcție de cât de mult am suferit voi avea inima mai mult sau mai puțin deschisă sau închisă, depinde de cum vreți să percepeți problema. 😊